Medicul Cornel Dimovici „a ales libertatea” rămânând în Occident pe la începutul anilor ’70. Apucase înainte să publice câteva proze în revista „Vatra” şi în ziarul românesc din judeţul Covasna. După ’90, a publicat volume, de proză şi de versuri, „bine primite de critica literară şi de publicul cititor”.
Romanul „Vremea trădărilor” (aproape de prisos să mai remarc cât de inspirat e titlul) are unele caracteristici ale literaturii scrise în exil, printre care o anumită detaşare de „zona operaţională”, combinată, oarecum paradoxal, cu o vehemenţă a memoriei, cu o neîmpăcare cu ororile petrecute sub comunism. Incestul petrecut în roman este unul real, dar datorat sistemului, care a frânt sau a distrus milioane şi milioane de destine, dar există, fără îndoială, şi un „incest” politic şi social, prin care fiinţa umană şi minima ei demnitate, au fost violate „legal”, disproporţia dintre individ şi angrenajul puternic şi infernal al sistemului neputând fi pusă într-o ecuaţie.
Cartea lui Dimovici e incitantă. Viziunea lui e concretă, cu personaje vii şi autentice, uneori realizate doar din câteva tuşe.
Dimovici reuşeşte să ne prezinte o lume mult mai nuanţată decât se crede îndeobşte astăzi şi în care aspiraţiile erau îndreptate aproape în totalitate spre umanizarea ei. Schimbările radicale nu erau posibile dovada definitivă fiind faptul că comunismul ca şi sistem a căzut doar atunci când au decis mai marii lumii. Şi tot din romanul lui Dimovici reiese clar că sub comunism, Binele şi Răul se cântăreau cu alte unităţi de măsură.
„Vremea trădărilor” conţine numeroase pagini admirabil scrise, are un ritm alert, iar cititorii de astăzi ar avea reale satisfacţii dacă această carte le va ajunge în mână.