Veşnicia de zi cu zi

Ca om, aşa cum mi-a fost dat mie sã-l cunosc, PS Calinic atrage prin generozitate şi voluntarism. Spre deosebire de alţi colegi de „breaslã“, el nu se pretinde nici uşã de bisericã, nici taumaturg, nici doctor infailibil într-ale nevãzutelor. Felul cum ştie sã se aşeze în rând cu laicii, iar nu deasupra lor, strivindu-i suficient, m-a cucerit. I-am parcurs cu realã bucurie câteva volume de eseuri şi schiţe teologice. Meditaţiile din Veşnicia de zi cu zi sunt lipsite de retorica teologiei oficiale, refuzã paternalismul oracular şi ocolesc „cuvioşenia“ de aparat. Au ceva stenic, induc destindere şi bunã dispoziţie. Ca scriitor, PS Calinic nu se simte împovãrat de „funcţia“ episcopalã. În majoritatea textelor sale, gravitatea e sabotatã de aerul mucalit, sfãtoşenia cedeazã în faţa râsului amical, dãdãceala roşeşte lângã vorba de duh. „A fi bun ortodox“ echivaleazã, în ochii unora, cu încruntarea şi seriozitatea asepticã. Volumul de faţã propune un alt fel de portret al „bunului ortodox“: deopotrivã ferm şi jovial, şfichiuitor şi candid, credincios şi surâzãtor, dezinhibat şi chiar monden pe ici pe colo (adicã „în punctele esenţiale“). Fãrã sã vreau sã epatez, aş spune despre PS Calinic cã e un fel de haiduc-literat al ortodoxiei româneşti, aşezat la cumpãna dintre douã tradiţii frumos armonizate: una, a lui Neagoe Basarab şi Nicolae Iorga, cealaltã, a lui Anton Pann, Ion Creangã şi Damian Stãnoiu.

CRISTIAN BÃDILIŢÃ