Varietăţi conexe

„Liviu Ornea e un mucalit. Adică, altfel spus, deşi e matematician şi-şi bate capul cu probleme (cu formularea lor, că ăla e matematician, cel care formulează, nu cel care rezolvă), are timp să scrie la gazetă. Îmi închipui că nu e foarte simplu să ieşi din laborioasa acribie matematică şi să dai câte un text pe săptămână la Observator cultural. Nu e simplu, dar e fascinant. Sunt printre cei care aşteaptă cu delicii primirea textului lui Liviu Ornea. Ajunge la mine şi, uneori, exclam în şedinţa de sumar: «Ce text mişto a scris Liviu Ornea! Vreţi să vi-l citesc?» Şi vine surpriza, bomba, neînchipuitul, unghiul nou, privirea altfel, curiozitatea stârnită. Toate purtând «marca Liviu Ornea». E, cum spuneam, un mucalit. Sau, dacă vreţi, un poznaş. Acolo unde spiritele sunt înfierbântate şi încrâncenate, Liviu Ornea toarnă peste noi o găleată de răcoare, de boare, de ironii fine. Cartea aceasta conţine un avertisment; ne spune: «Fiţi mai relaxaţi!» Lumea nu poate fi judecată doar în alb şi negru, tot ce e în exces ascunde o hibă, un handicap, e tot mai greu să-i acceptăm pe anticomuniştii fioroşi, mai bine ne-am aminti ce dulciuri (ce bomboane, ce rahat, ce prăjituri!) existau în copilăria noastră. Le punem şi pe acestea la index?

Cred că avem nevoie de Liviu Ornea şi într-o altă zonă: învăţământul. Colegul nostru de gazetă şi prietenul nostru drag demontează aberaţiile şcolii româneşti cu exemple concrete. Nu exclamă: «Totul e o apă şi-un pământ!» Nu! Vorbeşte de «beleaua» numită bacalaureat, de universitate ca «un castron cu spaghetti» şi ajunge la întrebarea «De ce-or mai veni toţi copiii ăştia la facultate?». Întrebare fundamentală. Aici se găsesc farmecul şi priceperea lui Liviu Ornea: ne întoarce la probleme presante după ce s-a jucat cu noi, a glumit, a râs cu poftă. Tare mă tem că, deşi mucaliţii nu vor schimba lumea, ei o vor pricepe cel mai bine. Liviu Ornea este unul dintre aceştia.“

Ovidiu Şimonca

„Disociativ şi concis, cultivând adeseori paradoxul, Liviu Ornea este unul dintre rarii discipoli ai lui Paul Zarifopol, la fel de caustic şi de necruţător cu multiplele ipostaze ale imposturii ca şi autorul Notelor aforistice pentru studiul lichelei. Stilul său s-ar putea caracteriza, succint, printr-o fausse simplicité, nutrită în egală măsură de erudiţie şi de spirit critic. Cu o vervă sarcastică remarcabilă, autorul paginilor de faţă formulează o critică a societăţii de consum în care formele fără fond proliferează, iar impostura (cu şi fără ştaif) se află în expansiune.“

Carmen Muşat