Moara cu noroc

Ioan Slavici a fost indiscutabil un om ros de întrebări, la care a dat răspunsuri radicale, de cele mai multe ori împotriva curentului, el, altfel, omul blând şi înţelegător cu toţi semenii din jurul său. Poate din aceste îndoieli pe care timidul Slavici le-a exprimat răspicat s-au născut şi personajele sale atât de complexe, umane, în ultimă instanţă. De aici valoarea excepţională a scriitorului, care a introdus în literatura română nu arhetipuri, ci personaje vii. De aceea, dacă, în general, arta nu trebuie judecată valoric prin biografia autorului, ţin să-i dau dreptate regretatului Valentin Taşcu, atunci când spune că Ioan Slavici poate fi regăsit în personajele sale. Şi, poate tot de aceea, datorită talentului său autentic şi fiindcă a fost la curent cu marea literatură europeană, Slavici a făcut şcoală, în sensul acesta devenind cu adevărat un clasic al literaturii române. Pentru că, la fel ca prietenul său Eminescu, cel care a deschis poeziei româneşti uşa universalităţii, acelaşi lucru l-a făcut Slavici pentru proză.
Cele cinci lucrări prezentate în această carte – Popa Tanda, Gura Satului, Budulea Taichii, Moara cu noroc, Pădureanaca – constituie cea mai mare realizare a unui scriitor menit să ne înfăţişeze „comedia umană“ a ardeleanului de rând, într-o lume conservatoare aflată într-o rapidă şi profundă înnoire.

GHEORGHE SCHWARTZ