Lumea de mîine

Lumea de mîine, aflată astăzi la cea de-a doua ediţie, poartă cititorul într-un peisaj care acum este foarte clar, dar care era inaccesibil vederii şi înţelegerii contemporanilor din 1945: dispariţia societăţii româneşti interbelice şi instaurarea dictaturii comuniste, pe fondul luptei acerbe pentru primatul ideologic, cultural şi mass-media. În acei ani tulburi, Ion Biberi culegea previziunile a 22 de români reprezentativi, care, deşi asociaţi mai ales stângii intelectuale, oferă o varietate de opinii, speranţe şi caractere dincolo de criteriul politic. Autorul intuieşte corect că despre viitor nu pot vorbi decât oameni care au deja un trecut: George Enescu, retras în visul şi fantezia din care-şi trage muzica, Mihail Sadoveanu, al cărui viitor politic nu era încă bănuit în 1945, Tudor Arghezi, scepticul ce părea a nu înţelege sensul acestei lumi de mâine, pe care mai târziu avea să o laude, George Călinescu, aflat la ora unei indiferenţe vibrante, P. P. Negulescu, matur şi muncit de problema libertăţii umane, Lucreţiu Patrascanu, la ora interviului încă un om de viitor, sau tânărul pe atunci Geo Dumitrescu care avea curajul să vorbească în numele unei generaţii. Morala cărţii lui Biberi vine tocmai din eşecul de previziune din 1945, eşec care însă nu vindecă această sete de anticipare. Omul nu învaţă din propria lui istorie, fiecare generaţie luând procesul formării de la început. Lumea de mîine este astfel un proces de veşnică devenire în care istoria nu se poate prevedea.
Sa reflectăm la ce spune istoricul Adrian Cioroianu în prefaţă: "Dacă vreodată comunismul a avut un viitor în România, aceasta s-a întâmplat în cartea lui Biberi."

Ion Biberi, n. 21 iulie 1904, Turnu Severin - m. 27 septembrie, Bucureşti. Prozator, eseist, critic literar. Facultatea de Medicină şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Doctor în medicina chirurgicală, medic primar psihiatru. Debutează în literatură cu proze scurte, foarte apreciate de Tudor Arghezi, în prima serie a revistei Bilete de papagal, colaborează la reviste literare precum Revista Română, Kalende, Ramuri, ţinând cronica ideilor la Viaţa Românească şi a cărţii franceze la Revista Fundaţiilor. Romancier modernist (Proces, 1935), nuvelist (Oameni în ceata, 1937), este interesat de motivaţia psihică a experienţelor umane, de explorarea zonelor abisale ale subconştientului, angoasa, dar mai ales alienarea individului tensionând spaţiul epic. Imaginea romanelor sale, psihologică, dar şi estetică, de notaţie joyciana apropiindu-ne de Gide, Musil, Proust, rămâne în istoria literară, convingătoare şi originală prin acuitatea observaţiei lucide, îmbogăţind profilul romanului nostru modern. Dezvoltată pe spaţii culturale vaste, de la clasicism şi romantism, trecând prin simbolism, suprarealism, până la existenţialism şi literatura absurdului, şi în geografii diverse (franceză, germană, anglo-saxonă), eseistica sa se distinge mai des prin caracterul interdisciplinar, Ion Biberi fiind autorul unei premise de sistem axiologic ce solicită abordarea operei din perspectivă multidimensională, începând cu complexitatea biotipologică, profilul caracterologic, devenirea personalităţii autorului în timp şi sfârşind cu integrarea operelor sale în sistemul valorilor naţionale şi universale. Premiul Fundaţiilor Regale pentru eseu (1936), Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1938), Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1979). Opera: Proces (1935), Thanatos (1936), Etudes sur la littérature roumaine contemporaine, Paris (1937), Oameni în ceaţă (1937), Cercuri în apă (1939), Critica literară şi "noua structură" (1939), Bruegel, ciudatul (1940), Individualitate şi destin, I�II (1945), Lev N. Tolstoi (1947), Tudor Vianu (1966), Pieter Bruegel cel Batrîn (1947), Poezia, mod de existenţă (1968), Oameni în ceaţă. Proces (1969), Arta suprarealistă, Privire critică (1973), Essai sur la condition humaine (1973), Eros (1974), Eseuri literare, filosofice şi artistice (1982), Destinul Aîsei (1983), Luminile capricornului (1983), Ultimele eseuri (1985)